La doar câteva secunde după finala Cupei României, Eric de Oliveira vine în lacrimi la interviuri. Sunt lacrimile sincere, de fericire, ale unui fotbalist care trăiește fotbalul așa cum doar brazilienii îl trăiesc. „De 12 ani, de când am venit în România îmi doresc să câștig un trofeu”, spune Eric, printre lacrimi.
Fotbalul a fost mereu așa pentru cel care i-a făcut cadou Cupa României, prin golul său din prelungiri, lui Gică Hagi. A fost cu lacrimi, cu pasiune dusă la extrem și făcut din dragoste și talent. Acest episod vine la 25 de ani de la momentul de glorie al lui Gică Hagi. Era Mondialul din SUA 1994 și Eric vedea primul turneu final de care își amintește.
Idolul său de atunci i-a ajuns antrenor și a ajuns să se bucure la golul său. Doi oameni născuți la mii de kilometri unul de altul, dar cu amintiri comune. „În momentul în care România a bătut Argentina, toți brazilienii erau cu ochii pe România. Mie îmi plăcea tricoul cu care juca România, ăla galben sau roșu și mi-am dorit să am un tricou din ăla, pentru că eram pasionat de tricouri. Când am început să joc nu aveam tricouri. Luam piatra de zgură și scriam numele și numerele invers pe zgură și ne puneam cu spatele și ni se imprima pe spate. Eram negri și ieșea numărul și numele, cum vedeam noi în Europa”, a povestit Eric de Oliveira. Nu se lasă până nu ajunge cel mai bun marcator străin.
Spune că un film despre viața lui s-ar numi „Eric, în căutarea fericirii”, iar în 1994 nu se gândea că fericirea sa în fotbal se va împlini în România lui Hagi. „Mă identific cu România, chiar dacă în acte nu sunt român, mă simt român. Cred că sunt cel mai bun străin din istoria României. Obiectivul meu până mă las este să depășesc recordul de goluri al lui Wesley”, spune brazilianul. „Am vândut butelii de gaz, am vândut înghețată, am avut grijă de copii la o creșă”
Un băiat care n-a trăit în lux, din Brazilia, dar care a visat mereu să ridice stadioane în picioare, cum a făcut și sâmbătă seara, la Ploiești. Viața l-a învățat să muncească pentru a obține ce-și dorește și spune că era pregătit să o înfrunte și dacă nu devenea fotbalist. „Dacă nu eram fotbalist cred că aș fi fost dansator. Mă descurcam. Făceam eu ceva. Am vândut butelii de gaz, am vândut înghețată la mare, am avut grijă de copii la o creșă, am făcut multe. N-am fost un copil care să stea după banii mamei. Dar cred că aș fi fost dansator. Dansul mi-a plăcut mereu”, își încheie povestea inedită, dar sinceră ca lacrimile de sâmbătă seara, Eric de Olivera, unul dintre cei mai buni străini care au jucat în România.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER